Vara, vara, vrem vacanta inapoi!

Da! A trecut pe nesimtite si parca ne-a ocolit cu desavarsire. A fost scurta si tumultoasa, exact ca viata unui pompier (buna asta, nu?). Parca as mai vrea un pic si totusi, a fost destul ca sa ma intorc nerabdatoare la scoala, curioasa ca de obicei sa ii revad pe toti. La urma urmei, sentimentul asta o sa mai fie doar o data, peste un an, cand clipele se vor contracta in fata examenelor, admiterilor, certificatelor, emotiilor, grijilor, permiselor si altele. Nu imi vine sa cred cat de scurta a fost vara si cat de putin timp mai e pana la momentul critic! Pana la pragul dintre adolescenta si maturitate, liceu si facultate, iubita si sotie, voluntar si angajat, intretinut si intretinator, elev si profesor. Viata se pare ca va incepe de atunci, cu probleme adevarate, cu griji nemaintalnite, cu emotii coplesitoare, cu examene cruciale si cu sentimente netraite de neuitat. AL 3-lea an de liceu si parca... a treia zi de scoala. Dar nu mai este asa! Simt! Simt cu totul s-a schimbat, cum siguranta creste de la o zi la alta, impreuna cu spontanaitatea, curajul si dorinta de perfectionare. Si odata cu ele cresc si cearcanele, noptile nedormite si nevoia de reusita. Cateodata, imi doresc sa pot da timpul inapoi, sa retraiesc anii trecuti si sa ma bucur cu adevarat de ei. Dar, stiind ca nu se poate, incerc sa compensez cu prezentul si viitorul, sa le domin si sa le cuceresc. Destinul ti-l faci singur, asa ca ajuta-l sa te duca pe culmile fericirii. Nu te lasa in voia sortii, poti sa cazi, iar caderea insemna de 2 ori mai multe sacrificii. Mentine-te, fizic si psihic. Bucura-te, singur sau impreuna cu ceilalti. Fa miscare, nu fi delasator si trage de tine ca sa ajungi un campion. Exerseaza, chiar daca devine o rutina. Doar asa vei tinde spre perfectiune. Roaga-te, daca ai nevoie, la cine crezi tu. Cere sfaturi, pareri, opinii, informeaza-te. Implica-te si ajuta. Mai tarziu TU vei fi cel ajutat. Pe scurt, EAT, PRAY, LOVE!

Mo, devine prea rebel articolul...

Schimbat.

1 Septembrie. Vant rece, oameni zgribuliti cauta sa isi incalzeasca mainile in buzunarele deranjant de mici ale hanoracelor, merg cu totii pe partea insorita a trotuarului, ocolind umbrele copacilor ce incep sa rugineasca. Deja soarele nu mai e privit ca raul suprem, ci ca singura salvare, unicul lucru care mai tine in viata oamenii. Este incredibil cum aceste schimbari se petrec brusc, fara a ne lasa sa spunem adio, fara a ne lasa sa regretam la timp, inainte sa fie prea tarziu.

A venit toamna, asa-i ? Si vara s-a dus, nu ? Unde s-a dus ?

Hai sa o chemam inapoi.

Ultim .

Ce a mai trecut timpul, mai melcule. Parca ieri eram la inceputul clasei a 9-a, asteptand zgribulite in penultima banca de pe randul dinspre usa sa se indure dirigu` de noi, sa ne lase sa plecam. Parca ieri trecea primul an de liceu, parca ieri se termina vacanta si incepeam un alt an. Parca ieri eram in semestrul al doilea al clasei a 10-a, povestind despre Craciun, Revelion (al vostru mai ales :)) ) , si asteptand cu nerabdare vacanta de vara. Parca ieri, melcule, a venit vara, cu toate visele si zambetele si razele de soare. Si cand te gandesti ca nici nu realizezi ca a trecut si vara asta, iar eu sunt aici, petrecandu-mi ultima ora a ultimei zile de vara aducandu-mi aminte. Dar ma gandesc totusi ca ziua de maine va veni cu noi vise, cu noi planuri si noi sperante. Si zambesc – zambesc amar, pentru ca sunt nevoita sa inchid geamul, sa opresc frigul care vesteste toamna. Nu-mi place toamna, doar culorile ei. Dar poate culorile o fac sa merite traita, cine stie? Vedem noi anul asta.

Ultima jumatate de ora din vara.

Imi va fi dor.

iarnaa...vise :x

eu...visam...ca iarna fulgii de nea danseaza si Craciunul bate la usa...vreau sa aveti sarbatorile bogate si luminate...si noul an sa fie de 10 mai bun decat 2009 :d
Mo, poate faci tu o vraja si transformi broscoiul intr-un baiat. Nu iti spun cum sa fie, pentru ca tu stii...cred ca asta merit :d

Tu ce faci?
:>

Vine iarna ...

Ieri am avut in fata ochilor dovada ca timpul trece. Sute de mii de fulgi de zapada de marimea unui graunte de nisip mi s-au asezat pe paltonul negru, topindu-se incet. Abia inceputul lui noiembrie, si deja fulguieste. Numai ca nu vreau sa accept realitatea. Nu vreau sa ma impac cu ideea ca zilele calduroase de vara vor reveni pe strada mea peste intregi luni de asteptare. Vantul puternic si rece rasufla de pretutindeni, marindu-mi uriasa dorninta de a ajunge acasa mai repede. Acasa, in patul calduros, pe perna cu Mikey. Dar am o zi de scoala de indurat. O zi rece, fara melcul meu de banca. Unde s-a ascuns? Poate in cochilia lui, unde nu patrund nici frigul, nici primii fulgi de zapada si nici gandurile rele. Sta zgribulit acolo pana cand intaia raza de soare il va trezi usor. Ok, ok, sunt cam poetica in seara asta. Melcul de banca a racit putin, e acasa, cel mai probabil doarme sub paturica pufoasa. Ia spune, melc mic, ai ceva vise sa ne destainui?

a 25-a ora...

Ca tot aveai o dilema, draga mormoloc, cu ceea ce am facut eu sambata...interesting story up here! :d Cred ca nici daca as fi la CandyCam lumea nu m-as distra atat de bine. Uneori, si pentru ca este vremea destainuirilor, ma regasesc intr-un loc neidentificat, razand de mine insami. De ce? Pentru ca nu orice om normal, care nu bea, nu fumeaza, nu face nicio ilegalitate, uita sambata seara sa coboare din 5:

Desigur, va trebui sa va impartasesc tot. Venind dispre vechiul centru al minunatului oras Ploiesti (pe cine mint?), am hotarat, impreuna cu Bogdan sa purcedem spre cashile noastre "avec" autobuz. Toate bune si "mumoase" pana la statia la care trebuia sa ma scobor. Avand in vedere faptul ca eram prinsa intr-o discutie interesanta cu Bogdan si ca 5u la ora respectiva este full, am uitat, cum de altfel era de asteptat, sa cobor in statie.: Dupa aceasta intamplare neghioaba, am decis sa il insotesc pe tovarasul meu de drum pana la capat de linie, urmand ca eu sa astept o alta statie propice coborarii mele. Dat fiind faptul ca tovarashelul meu era racit, am decis sa il iert, lasandu-l sa isi urmeze calea spre ceaiul fierbinte care il astepta acasa. In timp ce savuram minunatele momente din pustietate, am simtit in spatele meu o prezenta dubioasa. Nu mare mi-a fost mirarea sa intorc capul si sa privesc cum babetul garbovit ma acosteaza fara nicio jena in deplina pustietate: ,,Este liber locul?" Stupefiata, raspund cu o voce tremuranda, ,,Da..a..nu-i problema..." si in secunda 2 babet, improspatata si inmiresmata de parca facuseram schimb de varste si personalitati, se aseaza linistita langa mine. Ca si cum acest fapt nu ar fi fost de ajuns, babeta continua conversatia pe care eu o credeam inexistenta: ,,Am vazut ca ai venit pana la capat. De obicei, toata lumea coboara aici.", zise dumneaei intrigata. ,,Da, stiu...numai ca am uitat. Adica, ...m`am luat cu vorba si am trecut pe langa statie. Era si intuneric...", continui eu, "antrenand" discutia. ,,Eee, stiu cum e cu baietii astia. Asa eram si eu cand eram ca tine. Oricum...", dupa care o pauza lungaaaa se asterne intre mine si babet sau intre babet si mine. Nu puteam sa ma gandeasc decat la comparatia dintre mine si babet : Cati ani o avea? Ce a facut in viata? De ce merge cu 5ul? La cine si unde? O asteapta cineva acasa? Nu ii este dor sa stea si sa povesteasca toate tembelizarile pe care le-a facut? Aceeasi intrebare...Ce poti face in a 25-a ora din zi? Te duci la cumparaturi? Speli vase? Faci mancare? Te plimbi? Dormi? ...

Sau poate, pentru a stii ce sa faci in a 25-a ora din zi, ar trebui sa te gandesti in celelalte 24 de ore?

Eu doar am stat si am asteptat o statie...:) And i didn`t regret ;)